Alioşa

12/04/2013

DATORIA GERMANIEI FATA DE ROMANIA !!!

Filed under: generale — Aliosa @ 9:14 am

Motto:
„JOCURILE sunt facute si ECHILIBRELE nu trebuie rupte ” !
Anghel Rugina .
” Daca VIATA e o calatorie scurta ,
trebuie sa incercam sa o facem la CLASA INTAI ” !!!
Philippe Noirette .

” Datoria Germaniei faţă de România,
hitler-Merkel
Angela-Merkel 1 dezbătută în Parlamentul European
Europarlamentarul român Adrian Severin a lansat seria de conferinţe „Cauzele euroscepticismului”. Prima conferinţă – care a urmărit oferirea unui răspuns la întrebarea „Există o datorie a Germaniei faţă de România?” – s-a desfăşurat miercuri, 10 aprilie, în incinta Parlamentului European din Bruxelles.
Progresul Uniunii Europene în direcţia unei integrări politice mai profunde se confruntă cu o serie de critici şi rezistenţe din partea euroscepticismului. Deşi este respins de federaliştii europeni, euroscepticismul are explicaţiile sale, care nu ar trebui ignorate.
„Printre argumentele eurosceptice, s-ar putea regăsi următoarele: deficitul democratic al UE sau pretinsa imposibilitate de a construi o democraţie transnaţională, discriminarea împotriva anumitor state membre sau a cetăţenilor acestora, tentaţiile hegemonice ale principalilor protagonişti naţionali europeni, caracterul oligarhic al birocraţiei europene, lipsa unei solidarităţi transnaţionale reale, lipsa unei atitudini corecte din partea celor mai dezvoltate naţiuni europene către cele mai puţin dezvoltate, neîncrederea indusă de datorii istorice nerezolvate etc. Astfel de argumente sunt îngrijorătoare pentru viitorul proiectului european. De aceea, dorim să oferim o platformă pentru prezentarea şi dezbaterea unor astfel de probleme. Aceasta nu este menită să promoveze euroscepticismul, ci mai degrabă să susţină pledoaria pentru «mai multă Europă» şi pentru o «Europă politică» într-un context informativ şi mai realist. Este aceasta o cauză întemeiată a euroscepticismului?,” spune Adrian Severin.
În cadrul acestei prime conferinţe au vorbit prof. dr. Adrian Severin, deputat european, dr. ec. Radu Golban, expert politic, lector şi publicist, dr. Albrecht Ritschl, profesor de istorie economică la London School of Economics, dr. Klaus Thörner, istoric, lector şi publicist, Sorin Roşca Stănescu, senator PNL, Corneliu Vlad, jurnalist şi scriitor şi dr. Lia Lucia Epure, jurnalist, directorul publicaţiilor ZIUA de Vest şi Focus Vest. Vorbitorii au prezentat concluziile şi opiniile lor privind atitudinea Germaniei faţă de România, în special în privinţa datoriilor financiare pe care Germania le are faţă de România. Lia Lucia Epure a vorbit despre faptul că Radu Golban nu este un eurosceptic şi că demersul său este unul menit să repare nedreptatea istorică pe care o face Germania faţă de România. „Radu Golban s-a născut la Timişoara şi a plecat din România, împreună cu familia, pentru persecutările la care a fost supus de regimul comunist. Acum, Golban este în continuare persecutat pentru convingerile sale. Economistul Radu Golban a susţinut cursurile la disciplina “Economie mondială, Politicile UE, Negocieri şi conflicte”, în cadrul departamentului Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a Universităţii de Vest din TImişoara, linia de predare în limba germană. Profesorul Golban a venit la UVT la începutul anului universitar 2012-2013, pregătit să-şi reia cursurile. A avut un şoc: i s-a comunicat că nu mai este nevoie de el şi că decizia a fost luată la recomandarea consulului Germaniei. Acum „Cazul Golban” a fost adus în faţa Comisiei de Etică a UVT,” a spus Lia Lucia Epure.
Redăm în cele ce urmează discursul integral al economistului Radu Golban, cel care a descoperit datoria istorică a Germaniei faţă de România.
Onorată asistenţă,
Permiteţi-mi să încep prin a mulţumi Domnului Prof. Dr. Adrian Severin, membru al Parlamentului European şi fost ministru de externe al României, pentru receptivitatea fără rezerve manifestata faţă de ideea dezbaterii în această onorantă incintă a tendinţei, în creştere, a euroscepticismului, pe fundalul crizei dar şi al politicilor neadecvate ce s-au aplicat crizei.
Aduc, de asemenea, mulţumirile mele reputaţilor specialişti, Domnului Prof. Dr. Albrecht Ritschl şi Domnului Dr. Klaus Thörner, invitaţi să se pronunţe în acest cadru european, de pe poziţia înaltei lor competenţe, asupra studiului de caz din relaţiile germano-române ce face obiectul concret al reuniunii de astăzi.
Vă mulţumesc Dumneavoastră tuturor pentru interesul manifestat faţă de problematica dezbaterii de azi şi mă bucur că în rândurile noastre se află şi un grup de tineri ziarişti din România oaspeţi în aceste zile ai instituţiilor europene.
Constructul de integrare a Europei cunoscut sub numele de Uniune Europeană se află astăzi şi într-o criză de identitate. Pe fundalul unei perioade îndelungate de criză economică au apărut şi primele semne de îndoială faţă de proiectul de integrare a Europei. Pentru a înţelege mai bine această atitudine critică faţă de modul şi mai ales de procesul unificării Europei trebuie mai întâi să precizăm ce înseamnă şi la ce se referă termenul de euroscepticism. Acest termen nou în limbajul politic apare, tot mai frecvent, în ultima vreme, de la micul contribuabil şi până la nivel de naţiune. Neologismul compus din denumirea geografică a continentului şi substantivul scepticism, care se trage din greacă – „skeptios” = „căutător”, este mai degrabă un termen generic decât o disciplină filosofică opusă dogmatismului politic
Euroscepticismul nu trebuie confundat cu anti-europenismul sau cu naţionalismul, el nu este un ateism politic ci o căutare după o altă Europă. Motivele euroscepticismului sunt cel puţin la fel de diferite cum sunt şi popoarele Europei. Pentru a analiza şi a înţelege mai bine acest fenomen, trebuie identificate motivele particulare, adică ale fiecărui stat, ale fiecărei categorii sociale, care îi determină pe oameni să devină eurosceptici. Având în vedere faptul că Europa se afla astăzi, în ciuda aparenţelor de unitate, la începutul şi nu la apogeul integrării, are şi euroscepticismul o justificare firească, întrucât, prin logica şi definiţia sa, el este mai aproape de statutul de independenţă şi suveranitate a fiecărui stat, decât de dezideratul integrării. Deoarece procesul de unificare al Europei generează, în special la periferia continentului, probleme economice, ca urmare a dezindustrializării, cetăţenii înţeleg tot mai puţin de ce imaginea lăudabilă, însă abstractă a proiectului european numit „garant al păcii şi prosperităţii” se suprapune cu tensiunea socială devenită realitate. Pe cât de abstract şi de general pare euroscepticismul în discursul politic şi public, pe atât de concret devine protestul împotriva Germaniei prin pancartele agitate şi sloganurile scandate de la Nikosia la Lisabona. Faptul că grafica acestor pancarte prelucrează cu obstinaţie fizionomia mereu aceluiaşi dictator, cea a lui Hitler, trezeşte întrebarea de ce protestul euroscepticilor nu se îndreaptă împotriva actorilor politici de la Bruxelles ai Uniunii Europene sau împotriva altor state membre ale Uniunii decât Germania, de ce vizează mereu Berlinul şi conducerea Republicii Federale
Se pare că binomul Bruxelles – Berlin anihilează oricare iniţiativă politică a celorlalte capitale europene. Desigur că preluarea crescândă de răspundere şi responsabilitate de către Berlin în Europa creează Germaniei şi o suprafaţă mai mare pentru critică mai mult sau mai puţin fondată. Scopul final al integrării este bunăstarea tuturor cetăţenilor europeni şi nu performanţa economică a unora prin redistribuirea factorilor de producţie în Europa.
Euroscepticismul începe să se insinueze pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania. Euroscepticismul german vizează contribuţia Germaniei la proiectul european prin transferurile germane către Bruxelles de 214 Euro pe cap de locuitor, adică o sumă uşor peste media UE-27, de 190 Euro. Proiectul european creează, prin excedentul comercial al Germaniei de peste 500 de miliarde de Euro, locuri de muncă, dar şi imaginea de performanţă economică. Aşadar, Germania, principalul contributor în Europa Unită, motor al dezvoltării generale pe continent, ba poate chiar şi filantrop pentru alte ţări membre ale Uniunii. Este oare fidelă realităţii o asemenea reprezentare?
Realităţile sunt mai nuanţate. Analiza euroscepticismului raportat de la stat la stat porneşte de la răspunderea socială faţă de proprii cetăţeni, care trebuie asigurată şi în contextul migraţiei din est spre vest a forţei de muncă
Răspunderea în această privinţă revine statului național şi nu Europei. Aşadar, europenizăm performanţa, însă nu şi răspunderea socială, care rămâne tot în sarcina statului naţional, după cum tot lui îi revine şi dreptul de a stimula economia, de a-şi proteja unităţile de producţie, astfel încât să poată asigura un trai decent propriilor cetăţeni.
Având în vedere că dreptul de vot al aşa zişilor cetăţeni europeni este limitat doar în cadrul ţărilor lor de origine şi nu este europenizat precum forţa lor de muncă, este foarte probabil că într-un viitor apropiat, forma de euroscepticism pe care o reprezintă nemulţumirile oamenilor să se articuleze prin vot la nivelul naţional al ţărilor membre. Aşteptările fireşti ale acestor cetăţeni nu pot fi satisfăcute cu lozinci de gândire grandioasă sau cu sacrificii pentru un trai mai bun în viitor. În timp ce unele state membre ale Uniunii se înzestrează mereu cu viziuni de dimensiuni politice şi arhitecturale supradimensionate, alte state membre nu au nicio viziune. Pentru unii Europa este o preocupare neîntreruptă, iar pentru alţii un subiect îndepărtat. Tocmai de aceea paşii în Europa nu se pot justifica doar prin iniţiativa unuia ci impune mereu şi acceptul celuilalt sau celorlalţi pentru un parteneriat.
În România euroscepticismul sau mai degrabă eurorealismul a apărut recent, adică mai târziu decât în alte state membre ale Uniunii Europene. Prezenţa sa, tot mai remarcată în spaţiul public, are în mare măsură, ca fond politic, intervenţia Bruxelles-ului şi a unor capitale europene în conflictul constituţional din vara anului trecut după cum se datorează şi politicii de austeritate impusă de Bruxelles. Este drept ca euroscepticismul apare cu întârziere în România, dar acest lucru nu-l împiedica să devină un factor mobilizant, aşa cum s-a întâmplat cu alte răbufniri politice din istoria recentă a ţării.
Pentru mulţi romani, aderarea la Uniunea Europeană a înlocuit în primii ani ai integrării propaganda comunistă semi-sacrosanctă cu basme de bunăstare şi fericire. Bilanţul pentru omul de rând astăzi, la peste cinci ani după aderarea la Uniunea Europeană, cuprinde inevitabil starea deplorabilă a economiei ţării pe urma dezindustrializării, suspiciunea firească faţă de climatul poliţienesc întreţinut de serviciile secrete, o atmosferă de neîncredere în instituţiile statului, corupţia, erodarea democraţiei, dar şi lipsa de speranţă într-o schimbare spre bine. Iar faptul că demnitari europeni de la Bruxelles şi lideri din state europene s-au implicat public în conflictul pe tema suspendării preşedintelui şi a îndepărtării de la putere a unei grupări politice ale cărei guverne din ultimii câţiva ani au atins o cifră record la neabsorbţia de fonduri datorită corupţiei, justifică întrebarea dacă nu cumva Bruxelles-ul sprijină de fapt corupţia în România in loc să o combată.
Raporturile între parteneri inegali sunt mult mai vulnerabile în astfel de conjuncturi. Egali la obligaţii înseamnă a fi egali şi la drepturi şi de a beneficia şi de egalitatea şanselor între ţările în curs de subdezvoltare din Europa de est şi de sud şi cele în curs de consolidare a industriei din centrul continentului. Instituţiile europene au rolul de garant al tratatelor dar şi de mediator în articularea intereselor naţionale ale diferitelor state, pentru a preveni o situaţie de folosire a corupţiei în scopul implementării unui Realpolitik. Dacă realizarea şi implementarea principiilor statului de drept şi lupta împotriva corupţiei sunt obiectivele centrale ale integrării europene, atunci trebuie să admitem că şi corupţia are nu doar corupţi, dar şi corupători.
În această privinţă, istoria cel puţin ne dă dreptate. Iar instituţia Parlamentului European reprezintă cel mai potrivit sediu pentru un management al memoriei istorice. Permiteţi-mi, de aceea, un scurt rapel istoric. După Primul Război Mondial premierii români Brătianu şi Averescu au negociat aproape şase ani cu Germania pentru o sumă de aproximativ 5 miliarde de Reichsmark din afacerea devastatoare numită „Banca Generală” din timpul ocupaţiei germane în 1918. Germania nu era dispusă să plătească absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al premiului Nobel pentru Pace, scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o telegramă către Ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a – textual – “omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani, solicitând ambasadorul de la Bucureşti să identifice cercuri „interesate” din ţara care ar putea, contra unei plăţi, abandona problema.
Această tactică îndoielnică s-a ascuns bine sub paravanul corectitudinii şi pretextul bunelor relaţii economice. Probabil că suma oferită pe cale privată de Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu, obiectivul recomandării germane, care a încheiat apoi pentru totdeauna tratativele pe tema „Băncii Generale”. Dacă numele “Gustav Stresemann” are astăzi o conotaţie atât de pozitivă, fiind chiar şi numele a nenumărate licee şi institute din Germania, ce garanţii avem noi că nu s-ar putea păstra tactica sa şi faţă de România din zilele noastre când este vorba de o datorie istorică mult mai mare? Precum se poate observa, discuţia pe tema datoriei neachitate a Germaniei după 1947 de peste 1 miliard de Reichsmark în baza Tratatului de Cliring, care stă astăzi în centrul atenţiei noastre la acest eveniment, nu este prima de acest gen în istoria celor două state; nu este pentru prima dată când România a rămas păgubita. O ţară la nivelul Germaniei ar trebui cu atât mai mult astăzi, în familia europeană unită şi instituţional, să trateze România ca pe un partener egal şi să se arate responsabilă pentru faptul că a rămas, nu o dată în istorie, datornică faţă de România.
Relaţia economică româno-germană din perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de Compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul unor publicaţii; ulterior a devenit o provocare.
Lipsă acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1936. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de Compensaţie germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în Lei ale importatorilor. Deoarece Germania celui de al treilea Reich importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României faţă de Casa de Compensaţie Germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii şoldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin.
Conform lucrărilor de specialitate , la nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operaţiunilor de cliring româno-german depăşea 1 miliard de Reichsmark. Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum Casa de Compensaţie Germană – instituţie ce ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Reichsbank , Banca Reglementelor din Basel şi Academia Româna.
Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc art. 28, alin. 4, din Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris. Dat fiind faptul că derularea plăţilor dintre Germania şi România s-a făcut în baza Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936, acest acord nu cade sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris, care prevede explicit că România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziţie citim ca „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele… “. Adjectivul demonstrativ la începutul propoziţiei „această “se referă la propoziţia precedentă, în care se explic condiţiile renunţării. Formularea alin. 4 din art. 28 cu precizarea renunţării României la pretenţii împotriva Germaniei şi a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de armistiţiu a Reichului) pentru scadenţa pretenţiilor face ca lucrurile să fie cât se poate de clare. Efectele juridice ale Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936 sunt, fără îndoială, drepturi şi pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 şi ca urmare excluse de la renunţarea la pretenţii împotriva Germaniei, care se referă doar la angajamente din timpul războiului. Aşa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris.
Doresc să mai precizez că, în cadrul Conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la Conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alin. 4 al Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris. Ambele acte normative exonerează Germania de plată despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. În concluzie, acest şold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu reprezintă nici o despăgubire de război.
Se poate naşte întrebarea cum se calculează suma de 19,5 miliarde Euro?
Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 Euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde Euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 69 de ani – din 1944 până în 2013; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la aproximativ 19,5 miliarde de Euro.
În cadrul unei dezbateri din luna martie 2012, sub egida Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României se confirmă existenţa creanţei asupra Germaniei la Casa de Compensaţie de aproximativ 1 miliard Reichsmark la sfârşitul anului 1944, fapt ce constituie un mare progres faţă de discreţia remarcabilă a acestei instituţii în ultimii doi ani. Cel mai mare succes al acestei dezbateri îl reprezintă faptul că totuşi Bana Naţională admite existenţa unei datorii a Germaniei faţă de România în 1947 de 14 miliarde de Lei, ce a fost considerată de autorităţile acelor timpuri ca fiind o „creanţă nesigură asupra străinătăţii “. Ceea ce a fost nesigur în 1947 nu se mai poate spune astăzi despre motorul economic al Europei.
Pe scurt doresc sa menționez că sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris cad de asemenea şi creanțele private necompensate în valoare de mai multe sute de milioane de Reichsmark ale firmelor şi persoanelor din Romania care au obținut o sentința favorabila în baza Tribunalului Arbitrar Mixt, romano-german în perioada 1919-1928, înființat în baza art. 304, alin. b 2 al Tratatului de la Versailles.
În privinţa părerii românilor despre datoria Germaniei, aş aminti faptul că până în prezent peste 5600 de români au semnat o petiţie lansată de mine pentru a determina guvernul să negocieze cu Germania pentru recuperarea creanţei din acordul de cliring cu Germania. Având în vedere că rata de penetrare a serviciilor web este în Germania conform unui studiu publicat recent dublă faţă de rata de penetrare a serviciilor web din România şi că Germania are o populaţie de aproape patru ori mai mare decât România, 5600 de semnături în ţară ar fi echivalentul la aproximativ 45000 de semnături în Germania. Această cifră de proporţii arată incontestabil că românul nu a uitat de această datorie istorică.
România nu are nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe iniţiind in 2010 două interpelări.
Distinsă asistenţă,
Permiteţi-mi, înainte de a încheia, câteva remarci. Demersul tematic al acestui simpozion nu este unul antieuropean, nici unul antigerman.
Incidentele de parcurs european (fie el şi un parcurs istoric) nu trebuie instrumentate sau dramatizate, dar nici trecute cu vederea şi cronicizate, ci gestionate cu bună credinţă. Rezervele faţă de instituţiile europene şi faţă de preeminenţa Germaniei în Europa Unită nu trebuie să-şi găsească în asemenea situaţii surse de potenţare a euroscepticismului.
Euroscepticismul zilei de astăzi nu este un obstacol de neocolit şi nici o boală incurabilă, ci mai degrabă un simptom şi un semnal faţă de care se poate acţiona în conformitate cu interesele generale europene.
Marile mutaţii istorice se nasc de obicei din acumulări de detalii – şi izbucnesc nu odată tot printr-un detaliu – pentru a ajunge la o nouă stare. Studiul de caz prezentat aici este doar unul din sumedenia de detalii care se aglutinează zi de zi pentru a da consistenta euroscepticismului ridicat pe valul crizei şi al politicilor de austeritate aflate într-o nefericită modă. Situaţia, rămasă deschisă, din relaţiile româno-germane prezentată aici generează, şi ea, o doză mai mare sau mai mică de scepticism şi neîncredere – şi în privinţa politicii Germaniei faţă de partenerii săi europeni de ieri şi de azi, şi faţă de etaloanele morale ale Europei Unite.
Euroscepticismul de astăzi nu este însă o tendinţă inexorabilă şi el începe de altfel a fi convertit în eurorealism. Următorul pas, salutar, ar trebui să fie o tendinţă pe care aş numi-o euroconstructivism. Într-o asemenea viziune poate fi soluţionat şi cazul încă deschis din relaţiile româno-germane dezbătut astăzi aici.
Sursa:
http://www.actualitati.net/local-timis/datoria-germaniei-fata-romania-dezbatuta-parlamentul-european-673852
PS !
Tu, ROMANE-ROMANE, ce parere ai ?
Eu zic ca de aceea cancelarul german A.Merkel
” l-a tinut si-l tine inca-n brate ”
pe Traian Basescu :
CA SA TACA din gura vis-a-vis de DATORIA GERMANIEI fata de ROMANIA !!!!
Am avut si noi o DATORIE veche fata de SUEDIA dar ne-am ONORATO !!!
Are si UNGARIA o datorie fata de ROMANIA ( mostenirea GOJDU ) :
http://www.antena3.ro/politica/mihai-razvan-ungureanu-a-cedat-ungariei-mostenirea-gojdu-in-valoare-de-1-miliard-de-dolari-acum-risca-sa-fie-cercetat-204130 )
dar Traian Basescu TACE-TACE ca – asa-i
cere prietenul sau premierul Ungariei Viktor Orban
Romanian President Traian Basescu visits to the conference 'Regime Change Executors in Europe'
cel care le-a cerut maghiarilor din ROMANIA
SA NU IASA LA VOT la REFERENDUMUL din 29 iulie 2012
SA-L SUSPENDE
?????????????????????????????
pe marinar caci altfel,
I SE SCUFUNDA TOTAL CORABIA si asa in DERIVA !!!

A avut si IRAK o DATORIE fata de ROMANIA
dar megalomanul Traian Basescu ca sa fie bine vazut de AMERICANI,
a stres-o
http://www.romanialeaks.org/2011/03/cum-le-facut-basescu-pe-plac.html
dintr-un condei
desi nu s-a consultat cu nici un factor de decizie din ROMANIA !!!
Iar ca tacamul sa fie complet, iata o LISTA si cu alti DATORNICI fata de ROMANIA
http://stirileprotv.ro/emisiuni/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-lista-tarilor-care-ne-datoreaza-sume-colosale.html
datornici NEDERANJATI in ultimii 9 ani de Traian Basescu
in vederea RECUPERARII DATORIILOR colosale !!!
Tu, ce parere ai vis-a-vis de aceste DATORII ???
Weekend placut !
Aliosa.
PS!!!
Pentru cei care NU CUNOSC dar in mod deosebit pentru cei care AU UITAT,
ROMANIA sfarsitului de an 1989
condusa pe atunci de NICOLAE CEAUSESCU pana in 22 decembrie,
NU AVEA DATORII fata de straini !!!
Iata dovada :

” În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România
şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare.
Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!
Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.
Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!.
Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”!.
Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” si „Vocea Americii”au comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.
Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat.
M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte „indicaţii superioare”.
Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.
Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!
Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”!
Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român!
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’??! Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!
Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!
Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70!
Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.
Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii,
de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara .
Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.
Prof.univ.dr. Ion Coja ”
http://www.ioncoja.ro/doctrina-nationalista/greseala-cea-fatala-a-fie-iertatului/

Material trimis prin Yahoo! Mail de prietenul CrisCar50 .
Aliosa.

Anunțuri

5 comentarii »

  1. @ ALL !!!
    In loc de alte comentarii, o melodie veche dar care-ti face inima sa tresalte chiar si acum :

    Nu mai plange ROMANE ,
    Ca tot degeaba plangi !
    Sange nu mai ai in vene
    Inima nu ti-o mai frangi .
    Te-ai molesit complet
    Si visele ti-au murit
    Ai resemnare-n suflet
    Si inima ti s-a oprit !
    Aliosa,

    Comentariu de Aliosa — 14/04/2013 @ 8:33 am | Răspunde

  2. @ Pentru doamnele, domnisoarele si domnii care au dat LIKE,
    o DUMINICA frumoasa si o plimbare la MUNTE
    pentru a auzi PASARELELE CIRIPIND
    si APA din CONDUCTA IESIND :

    Aliosa.

    Comentariu de Aliosa — 14/04/2013 @ 8:44 am | Răspunde

  3. @ ALL !!!
    In urma cu un an,a aparut FILMULETUL de mai jos
    pe care-l postezi spre cunostinta celor interesati:

    Vizionare placuta !
    Comentariile le las la aprecierea domniilor voastre !
    Cu stima,
    Aliosa.

    Comentariu de Aliosa — 14/04/2013 @ 12:17 pm | Răspunde

  4. @ ALL !!!
    Buna dimineata si o saptamana minunata tuturor cititorilor acesui post !
    Pe blogul
    http://cristinauzuna.wordpress.com/2013/04/15/
    am citit un interesant ARTICOL ancorat excelent in realitatea politica a zilelor noastre dambovitene .
    Postez acel articol aici , impreuna cu comentariul meu spre tinere minte :

    ” Romania, tara procurorilor!
    Premierul Romaniei este de formatie procuror,
    Presedintele Consiliului Superior al Magistraturii este procuror,
    iar acum noul ministru al Justitiei va fi …evident …tot un procuror.
    Ce simpla, dar nu simplista concluzie putem extrage:
    ca “valoarea” sociala suprema protejata de “sistem” este obedienta,
    iar “principiul” cel al subordonarii ierarhice…..asta da democratie autentica,
    nu- i asa?

    …sunt intr-o vacanta splendida si nu vreau sa ma enervez…
    dar cand aud de reevaluari si alte texte ieftine,
    nu pot decat sa ma gandesc ca undeva intr-un deal este un palat,
    iar cineva acolo doarme linistit …..
    pentru ca viitorul lui suna bine,
    cu ale lui slugi vechi si noi!

    Si daca tot sunt in Cuba, tara revolutiei,
    nu pot decat sa inchei asa:
    Hasta la victoria siempre !

    Aliosa 15/04/2013 la 08:10 Reply
    Comentariul tău e în așteptare.

    @ Buna dimineata !

    Si daca tot in CUBA va aflati
    Unde domneste grandomania
    Rogu-va nu va stresati
    De ce se-ntampla-n ROMANIA !
    Excursie frumoasa ve doresc
    Iar la revenirea-n TARA
    Sper din suflet sa va poftesc
    La o cafea amara
    Si-n cuvinte simple sa va povestesc
    Patania de asta vara
    Cand , din cauza unui PROCUROR
    Cu inima de ceara
    Era cat pe ce sa MOR
    La ceas tarziu din seara .

    O saptamana frumoasa si fructuoasa !
    Cu stima si respect,
    Aliosa.

    Comentariu de Aliosa — 15/04/2013 @ 7:19 am | Răspunde

  5. @ ALL !!!

    Daca nu ai vazut asta pana acum

    stai linistit ( linistita )vreo 5 minute in fata calculatorului
    si vei afla multe……………..
    Cu stima,
    Aliosa.

    Comentariu de Aliosa — 15/04/2013 @ 4:56 pm | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: