ROMANIA,INCOTRO ??? Capitolul I .

ROMANIA, ÎNTRE OBEDIENŢA AUTOHTONĂ

ŞI PRESIUNEA EXTERNĂ

 Motto:” Onoarea e superioară vieţii”

Odată cu scurgerea anilor trăiţi în cele două „tipuri de sisteme democratice” sunt tot mai convins că lumea politică românească , în general, nu a găsit „leacul” pentru a vindeca bolile de care suferă şi că noi românii, invrăjbiţi de o cârmuire obedientă nu mai putem convieţui în armonie. Realităţile prezente şi predicţiile asupra viitorului mă obligă să transmit acelaşi mesaj spre direcţia guvernărilor de mâine: „Viaţa politică, economică şi socială va deveni tot mai complicată şi greu de suportat de către  cei cârmuiţi. În pofida sentimentelor şi reacţiilor negative de care vă bucuraţi în rândul cetăţenilor, politica va rămâne un domeniu necesar şi util”. Îmi este tot mai clară perspectiva sumbră a vulnerabilităţii politicii autohtone, lipsită de acele oportunităţi prin care să reziste în vasele comunicante ale hegemoniei regionale şi mondiale, scandaloase şi nedrepte. Îmi este tot mai greu să înţeleg pasivitatea elitelor „călcate în picioare”, a celorlalţi cetăţeni indiferenţi şi apatici, incapabili pentru a amenda sau a solicita o justificare a comportamentului şi responsabilităţilor aleşilor noştri. Incerc, ca de obicei , să abandonez constrângerile de ordin duplicitar ale moralei politice şi să rămân cantonat în prezentul utopic al interesului naţional. Nu cred o iotă în proiectul european  actual, care vizează un teritoriu geografic cuprins între Atlantic şi Urali, integrat economic şi, mai nou, politic, condus de la Berlin. Trăiesc şi simt din plin  consecinţele unei hegemonii mondiale şi regionale asupra destructurării rânduielilor creştine ale neamului românesc, meditez asupra regrupărilor morale în zona de consum, tânjesc după armonia prietenilor şi respectul adversarilor. Deasupra mea, simt neputinţa unei clase politice corupte şi prospere. Amestecul grosolan al puterilor străine în treburile interne ale României, poziţia liderilor europeni şi atitudinea obedientă a aleşilor îmi dau senzaţia că, treptat, vom deveni un teritoriu şi o populaţie. În lipsa unei reacţii culturale, politice, economice, morale şi atitudinale pe măsură, vom tânji după „vremurile de altădată”. La orizontul anilor 2015, „Statele Unite ale Europei”, vor fi sau nu vor mai fi, deloc. Germania, cu siguranţă, va deţine rolul principal, în măsura în care, va rămâne „copilul credincios” al SUA şi aliatul fidel al Rusiei. Din aceste considerente, analiza vizează rolul şi perspectivele hegemoniei germane în acest proiect european, iar cei care, prin lecturare, simţiţi o stare de „plictis modern”vă îndrum spre vizionarea can – canului politic servit ,ca marfă , în economia politică de piaţă.

1.     IZVOARELE HEGEMONICE ALE GERMANIEI

Motto: „Cei care uită trecutul sunt obligaţi să îl repete”

În conformitate cu izvoarele istorice scrise, originile „Sfântului Imperiu Roman” trebuie căutate în Imperiul Carolingian, fondat la 25 decembrie anul 800, data încoronării lui Carol cel Mare, de către papa Leon al III-lea, cu ocazia Crăciunului. Acest imperiu a fost divizat în anul 843 iar, din partea lui estică, a rezultat „Sfântul Imperiu Roman” care avea să dăinuie în timp, sub diferite forme , din anul 962 până în 1806. La apogeul său, acest imperiu cuprindea o parte însemnată a teritoriului pe care astăzi, sunt aşezate statele naţionale:Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Cehia, Slovenia, partea estică a Franţei, o parte din Italia şi părţile occidentale ale Croaţiei şi Poloniei.Deşi, în majoritatea sa, atât populaţia cât şi elita politică aparţineau etniei germane, conducătorii săi se autointitulau „cetăţeni romani”, continuatori ai tradiţiei statale a Romei antice. Această mentalitate a dominat epoca medievală, iar prin recunoaşterea cuvântului „sfânt” la denumire, de către Biserica Romano- Catolică, i s-a adăugat o aură creştină.

Numit iniţial Sfântul Imperiu Roman, a fost redenumit oficial Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu aria geografică ocupată, devenită, între timp, mai restrânsă.

A urmat o perioadă istorică în care o serie de principi, prelaţi şi  nobili au urmărit satisfacerea propriilor interese şi ambiţii egoiste, elemente care au contribuit la destructurarea autorităţii imperiului. Publicarea în anul 1517, a  celor 95 de teze de către călugărul Martin Luther, prin care atacă unele practici ale bisericii Catolice însoţită, ceva mai târziu de pătrunderea în teritoriile germane a religiei Luterane (reforma protestantă) a declanşat  „Războiul de 30 de ani (1618 – 1648)”. Statele germane au fost angajate într-un conflict sângeros  care a devastat ţinuturile germane şi a redus populaţia cu 30%. Pacea de la Westfalia (1648), a pus capăt confruntării religioase, iar  imperiul s-a  fărâmiţat în peste 350 de state independente. Din 1740, monarhia austriacă de Habsburg şi Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. Revoluţia franceză din 1789 , răsturnarea dinastiei bourbone, instaurarea unei republici franceze efemere şi intervenţia Austriei, Prusiei, Angliei şi Spaniei în sprijinul dinastiei regale, au grăbit apariţia pe scena europeană a tânărului Napoleon Bonaparte. Sfântul Imperiu de Naţiune Germană a continuat să existe doar formal până în anul 1806, când Împăratul Francisc al II-lea a abdicat sub presiunile şi loviturile Franţei bonapartiste. După renunţarea forţată la coroană, Francisc al II-lea , la cererea lui Napoleon, transformă Austria în imperiu (capitala la Viena), un fel de substituient al defunctului imperiu romano-german. Pentru doi ani, între 1804 – 1806, Habsburgii au deţinut reşedinţa împăratului cu coroană dublă (germană şi austriacă). După a doua exilare a lui Napoleon I, în urma Congresului de la Viena (1815) s-a  încearcat o restaurare a graniţelor Sfântului Imperiu romano –german însă s-a  reuşit numai  alcătuirea unei Confederaţii germane în interiorul căreia, Imperiul Austriac, concurat puternic de regatul Prusiei, devine principala putere. Soarta istorică a Germaniei se schimbă odată cu apariţia , pe scena politică, a lui Otto Eduard Leopold von Bismarck (1815 – 1898) care după 1871,  devine primul său cancelar . Sub conducerea sa, naţionalismul german s-a îndepărtat rapid de  caracterul său liberal din perioada anului 1848 şi a îmbrăcat haina  autoritară a „Realpolitik”,  stabilind ca obiectiv politico –strategic general, unificarea germanilor într-un stat conservator, dominat de Prusia. Planul său a vizat trei obiective importante urmate de trei victorii militare: în alianţă cu Austria a cucerit în 1864 de la Danemarca, zona Schleswig-Holstein; în 1866 a învins pe austrieci în bătălia de la Königgrätz, excluzându-i din Confederaţia Germană Nordică care, avea să fie capul de pod al imperiului german din anul 1871; a învins Franţa  în războiul franco – prusac (1870-1871) în urma căruia, aceasta a încetat a mai deţine supremaţia continentală. Războiul franco–prusac, câştigat de prusaci, a avut drept consecinţă destrămarea Confederaţiei Germane şi apariţia Uniunii Nord Germane (care din 1871 se va numi „Imperiul German”) şi a celui Austro – Ungar.  Confederaţia germană  a fost transformată în imperiu,  Wilhem I s-a proclamat împărat german, într-o ceremonie din Palatul Versailles, un gest de umilire a Franţei. După unificarea din 1871, guvernarea semiparlamentară germană a impus o reformă politică şi economică de sus în jos, reformă relativ fără asperităţi, ceea ce a condus Germania către statutul de forţă industrială de primă mărime a timpului. Fabricanţii germani au ocupat piaţa internă excluzând prin concurenţă , pe cei britanici, iar  pe la mijlocul anilor 1880 , concurenţa germano – britanică a devenit acerbă şi pe pieţele externe. Industrializarea a progresat în mod spectaculos în Germania şi Statele Unite ale Americii, permiţându-le acestor state să cucerească primele locuri mondiale înaintea Angliei şi Franţei. Având profunde convingeri conservatoare, monarhiste şi aristocratice, Bismark a avut ca principal obiectiv polititc  „ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederaţiei Germane”. Prin unificarea din 1871, Germania a absorbit în imperiul nou format, întregul regat al Prusiei. Au devenit părţi componente ale noului stat naţional şi provinciile „Prusia Răsăriteană”, „Prusia Apuseană” şi „Posenul”. Primele două aveau importante minorităţi poloneze iar Posenul era locuit, în pricipal, de polonezi. Încorporarea polonezilor în noul stat german, , după împărţirile Poloniei din sec. Al XVIII-lea, a devenit o problemă alarmantă, în condiţiile în care aceştia se opuneau asimilării. Guvernul german a încercat să impună, începând cu anul 1873, limba germană ca singura limbă oficială,  în speranţa anihilării opoziţiei polonezilor. Manevra a dat greş, iar rezistenţa polonezilor la germanizare , a crescut. Bismark a dominat treburile noului imperiu german până la demiterea sa de către Wilhelm al II-lea, în anul 1890″.

Sursa: Internetul.

Tu, ce parere ai ?

Cu stima si respect,

Aliosa.