132 de ani de la dispariția fizică a poetului național Mihai EMINESCU , luceafărul poeziei românești .

În loc de motto :

Mâine, 15 IUNIE 2021 se împlinesc 132 de ani de la decesul ” LUCEAFĂRULUI ” poeziei românești , poetul Mihai EMINESCU , Dumnezeu să-L odihnească în PACE și să-L țină mereu la Dreapta Sa !!! 🙂 🙂 🙂

Mihai Eminescu pe numele său adevărat ,Mihail Eminovici , s-a NĂSCUT la 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova și a DECEDAT la 15 iunie 1889, București, România , a fost un mare POET , prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română a acelor timpuri ! 🙂
Prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator,

EMINESCU , supranumit ” LUCEAFĂRUL ” poeziei românești ,a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din Partidul Conservator care au lansat sloganul, celebru în epocă,

„Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.

Mihai EMINESCU a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost mutat la sanatoriul Caritas !!! 😦 😦 😦

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu iar în 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București.

• Despre DECESUL marelui POET s-au făcut tot felul de speculații iar de veți ACCESA link-ul de mai jos , veți afla multe .

125 de ani de la „asasinarea” poetului MIHAI EMINESCU .

• Despre MIHAI EMINESCU s-au scris multe https://aliosapopovici.wordpress.com/2012/01/08/ https://aliosapopovici.wordpress.com/2014/01/07/ https://aliosapopovici.wordpress.com/2020/01/14/ și multe se vor mai scrie 🙂 căci EMINESCU va TRĂI VEȘNIC în conștiința ROMÂNILOR din ROMÂNIA și din afara granițelor ei actuale !!! 🙂 🙂 🙂
• Spusele lui MIHAI EMINESCU ca POET și JURNALIST al vremurilor respective , a DERANJAT pe mulți din ȚARĂ și din AFARA EI iar cele câteva CITATE – imagini mai jos postate de pe internet de mine adunate , sunt și ele dovezi ale faptului că LUCEAFĂRUL poeziei românești a fost ASASINAT nu cu GLOANȚE precum NICOLAE IORGA 🙂 🙂 🙂 ci cu MEDICAMENTE special pregătite ca să nu spun OTRĂVITE 😦 ce i-au fost administrate ” pas cu pas ” 😦 😦 😦 de acei infirmieri plătiți de STRĂINII de NEAM și ȚARĂ pe vremea internării lui în acel blestemat de ospiciu ……………………..

„Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor”

De către Anonimus -5 iunie, 2021

E într-adevăr ciudat de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului.

Nici e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu.

Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie.

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Aţi batjocorit întotdeauna libertăţile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci aţi introdus tirania mediocrităţilor patente, aţi înfiinţat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea judeţelor, spre a le exploata şi jefui. Aceia din voi cari au rămas oneşti au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunţa naţiunii indignate.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic. Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.

Vorba e de a se găsi o organizare, pre cât omeneşte e cu putinţă, care să asigure înaintarea treptată a meritului şi înlăturarea ambiţiilor nelegitime şi a poftelor nemăsurate cari stăpânesc pe toţi aceia ce, fără muncă şi numai prin cheltuială de tertipuri, se hrănesc din sudoarea poporului, fără a o compensa nici prin ştiinţă, nici prin caracter.

Puţin ne ajută bunul moral al neatârnării naţionale când pseudoromânii noştri opun piedici esenţiale dezvoltării poporului nostru. Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învăţat nimic, nu muncesc nimic şi cari cu toate acestea vor să trăiască bine şi de-a gata, s-a stabilit o adevărată conspiraţie pentru a zădărnici orice progres real al poporului. O conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară.

Nenorocite sunt pornirile optimiste şi idealiste exagerate în politică, unde omul de stat nu-i chemat să construiască o lume după propria-i fantazie, ci să conducă nişte interese pozitive ţinând seama de firea lumii reale. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuie, printr-o riguroasă organizare, siliţi la munca la care se pricep. O reorganizare socială, având drept principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.

Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie. Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său.

Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continutivă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an avem o zi mare: Moşii

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Ceea ce ne dă dreptate – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele de cum sunt condeiul nostru abia e-n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră.

Mihai Eminescu – Gândirea Politică

Fragmente extrase din publicațiile «Federaţiunea», «Convorbiri Literare», «Curierul de Iaşi» (1869-1877), «Timpul» (1877-1883), «România Liberă» (1889) și alte manuscrise.”

Sursa :

„Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor”

Iar în final de postare-REPUBLICARE , o POEZIE compusă de un POET cu suflet mare 🙂 🙂 🙂

” Alexandru Florin ȚENE

---

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI
132 de ani de la urcarea în eternitate

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar
îşi odihnește zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină
şi ne pune aripi de înger, în abis
nu moare niciodată, dar niciodată
doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese
din auz, cum ai privii
printr-un ochean întors,
și cuvinte țese
în cântec
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
el are în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.

Eminescu nu moare niciodată, doar
îşi odihnește zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.” !!! 🙂 🙂 🙂

Sursa :

Eminescu nu moare niciodată

” Vă propun să ne gândim azi doar la „băietul” care „cutreiera păduri”, care vedea Bucovina în doliu la moartea dascălului său, care se declara pe sine „epigon”, preamărindu-l pe altul ca „rege al poeziei”, care voia să moară „la marginea mării” și care călătorea pe „căi de mii de ani” în câteva clipe.

Comemorându-l pe Eminescu, ne exprimăm pe noi ca oameni demni, drepți și buni, chiar dacă nu reușim să fim așa. Poetul ne-a dezvelit sufletul în formele sale cele mai pure.

Haideți ca măcar în clipa aceasta să ne gândim la Eminescu

după pilda lui George Călinescu:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Prin Eminescu avem certitudinea că – în ciuda vieții individuale trecătoare și a nimicniciei noastre

– neamul acesta va viețui cât Pământul.

Domnul nostru etern rămâne Eminescu.” !!! 🙂 🙂 🙂

Sursa : ” Domnul Eminescu ” de Ioan Aurel Pop .

«Domnul Eminescu», de Ioan Aurel Pop

Alioșa .